Bucuresti aromat

Bucurestiul  imi miroase a tei. E singura perioada din an in care imi prieste, ba chiar ma cucereste. De la Eroilor, de langa prietenul meu corcodus, pe langa Drept si spre Unirii, mi se deschid toti porii in cautarea aromei. Momentele acelea in care te vezi recunoscator de inca un inceput de vara si totul iti pare mai cald si mai bun. Chiar asa….imi pare doar mie ca oamenii se “uratesc”intre ei mai putin cand teii infloresc? Or fi innebunit salcamii dar teii ne calmeaza pe toti.

In orasul meu natal nu miroase niciodata a tei. Poate doar iarna, in bucataria bunicii, din cana de ceai langa care sta o felie de paine prajita, unsa cu magiun de prune si presarata  cu cateva nuci prajite. Daca nu as fi avut parinti horticultori, nici nu as fi stiut ca acei copaci care stau ca niste sperietori de ciori lipsite de viata, in fata geamului nostru, sunt tei.  De cand ma stiu, ei sunt anual tunsi aproape complet si stau resemnati si ne privesc si nu mai ostenesc sa infloreasca.

De fiecare data cand ma duc la mama in perioada asta a anului, simt ca ma sufoc privindu-i si imi zboara gandul  la copiii care ies azi de pe bancile scolii ciuntiti de maini si de picioare, de intentii si initiativa, de potentialul care se putea transforma in dar pentru noi toti. Si nu ma pot opri sa nu ma intreb, de ce?

Astazi Bucurestiul imi miroase a tei! Multumesc!