Un targ de clipe trecute

images

Era ritual deja cunoscut de toti ai mei: in diminetile din weekend bunicul disparea, fara drept de apel, in targ. Ce naiba reprezenta targul asta, nu prea intelegeam, dar mi-l imaginam un fel de loc de intalnire al barbatilor asa cum fetele de varsta mea se strangeau pe cate un pres, bine delimitat de locul de joaca al baietilor, asezat cu grija pe scara de la iesirea ce dadea in spatele blocului. Acolo  ne insiram bogatiile feminine: care era mai norocoasa, cate vreo papusa Barbie cu sani si rochii de schimb. Altele, mai din teapa mea, ofereau tribut cate o papusa ruseasca, cu parul lung, impletit in jurul capului. Le insiram pe toate si le negociam zestrea, faceam schimb si le planuiam viitorul si fereasca-se Sfantul sa ne fi spurcat vreun baiat cu prezenta lui. Cam asa trebuie sa fi fost targul asta de weekend in viziunea mea de copil. Nah ca imi fu dat, dupa vreo 20 si ceva de ani sa descopar ca nu am fost departe de adevar. Se pare ca barbatul modern este inca atras de acest ritual iar eu am avut onoarea sa fiu invitata la un targ de vechituri intr-o dimineata de duminica. Prima senzatie? Nu stiam daca privirile pe care le atrageam erau de placere fata de silueta mea zvelta si tinuta wild sau de repros la adresa intruziunii mele pe un teritoriu in care vedeai cel mult o doamna in varsta, cu geaca de fas si permanent, mergand agale in spatele consortului in cautarea unor oale de sarmale sau o pubera plictisita, atarnata de mana tatalui care trebuia sa isi plateasca si el tributul pentru restul zilelelor in care nu isi facea altfel datoria parinteasca. A doua impresie: fascinatie fata de coloratura acestui loc. Ma simteam ca in podul bunicului, printre cutii, cufere si sertare in care stau inchise povesti de viata, spuse si nespuse, traite sau asteptate, uitate, aruncate sau pastrate. Vezi tu, in targul de vechituri povestile sunt spuse si ele de pe diferite nivele. Si aici oamenii sunt impartiti dupa statut: mai intai sunt cei care au loc de frunte la o taraba, in opozitie cu cei care isi insira marfa pe un cearsaf, direct pe asfalt, sau, putin mai norocosi, pe o capota. Apoi sunt “specialistii”, care vand o anumita categorie de marfa ( scule, ceasuri, unelte de pescuit, aparatura audio, aparate foto etc.) despre care stiu totul mai bine decat creatorii insisi, in opozitie cu cei care vand ce au avut prin casa, de la bibelouri, tablouri, papusi murdare si triste, cu doar un ochi care mai sta deschis, pana la carti, pantofi cu tocuri si varfuri ascutite, bani si chiar vibratoare. Da, mai, sa nu imi cred ochilor dar chiar era acolo, printre niste pesti de un albastru transparent (sa fi fost o metafora?), o pereche de manusi si un tablou….era el, de marime medie, discret, de un roz spalacit de vreme (si utilizare?). Oare sa fi fost negociabil pretul? Mai ca as fi intrebat dar imi era ca si-asa imi atrasesem destule priviri doar prin prezenta mea.

In targul de vechituri e psihologie pura, pe viu: iei contact cu oameni de toate tipurile, dornici de jocul negocierii a carui miza este, adesea, sentimentul puterii. Nu intamplator intalnesti mai mult barbati pe aici. Jocul are regulile lui, cum sa te imbraci, cum sa te adresezi, ce atitudine sa ai, pana cand si in ce situatii sa negociezi, cand sa te dai atotcunoscator si cand e cazul sa te faci ca nu stii despre ce iti vorbeste cel din fata ta. Cat despre obiectele vandute….ele au atatea povesti de spus. Poti sa stai sa le ghicesti singur sau sa dai o sansa omului care le vinde sa iti povesteasca despre istorii apuse, incarcate de emotie. Pentru ca asa facem toti…ne ancoram, in valurile timpului, emotiile si relatiile de lucruri palpabile care sa iti idea iluzia ca sunt inca prezente.

Despre frumusete cu Oana Pellea…

untitled

„Despre un om frumos, pentru un om frumos!”, i-am scris pe Jurnalul Oanei Pellea, cand i l-am oferit cadou de ziua ei. Impartim admiratia pentru acest artist si om, in adevaratul sens al celor doua cuvinte. Un artist talentat care nu face compromisuri cand vine vorba de arta sa. Un om moral, spiritual, darnic, profund, romantic si sensibil la frumos. De aceea o iubim amandoua pe Oana Pellea desi nu ne-am spus lucrurile acestea niciodata. Nu vorbim prea des, cu voce tare, despre admiratia noastra pentru frumos; poate pentru ca acesta e considerat demodat. E unul din secretele noastre care ne leaga.

Intr-o seara m-a invitat sa mergem la „Ma tot duc”, un spectacol cu Oana Pellea pe care vroiam sa il vedem de ceva vreme. Am ajuns prea devreme si ne-am mai plimbat, tacute, umar langa umar, pe strazile pustiite de un martie geros. Asa suntem noi, ne si intelegem pe tacute, ne si certam pe tacute. Mi-a spus brusc ca e posibil sa plece….mult mai departe de mine, mai aproape de ea. Nu am luat-o in serios. Asa reactionez eu in fata pierderilor, prefer sa nu le iau in serios. A mai vrut sa zica ceva dar a tacut si eu am inteles. Tot umar langa umar am stat si la piesa de teatru. Sala mica a Teatrului Mignon, lipsa decorului, o actiune minimalista, aproape absenta, un schimb de replici simple, totul parca a fost menit sa reduca orice fel de stimulare senzoriala sau cognitiva si sa se adreseze direct sufletului. O piesa de o ora si jumatate la care razi si plangi deopotriva si de la care, dupa ce se reaprinde lumina, nu iti vine sa pleci ci ai mai ramane la niste discutii cu oamenii din jur cu care ai impartasit, parca, o intimitate calda.

2

Tot ce ne-am spus dupa aceea a fost:

  • Daca vrei sa pleci, pleaca.
  • Adica vrei sa plec?
  • Nu
  • Atunci vrei sa raman?
  • Daca vrei sa ramai, ramai.
  • Adica vrei sa raman?
  •  Nu…poti sa pleci dar si sa ramai. Eu vreau doar sa te hotarasti.

Eu incercam sa ma bucur pentru ea si ea a plecat!

A doua oara am fost cu el. Eram obisnuiti amandoi cu plecarile si venirile noastre. Era deja ceva banal chiar daca stiam ca pana la urma totul se va incheia cu unul plecat si unul ramas. Acelasi décor lipsa, aceeasi doi actori care iti daruiesc tot ce au mai frumos, aceeasi intimitate, eu lacrimand, el zambind…La final aceeasi parere de rau si apoi aceleasi drumuri separate. Viata este o insiruire de veniri si mai ales plecari. Important e ce facem intre ele si cat de delicat ne traim viata.

Iti recomand sa te tot duci la Ma tot duc. Este un spectacol care iti va lasa suficient spatiu sa iti regasesti propria poveste .In plus e jucata de doi actori frumosi care stiu atat de bine sa daruiasca. Iar noi toti avem nevoie de frumos! Contemplarea frumosului, oriunde l-ai gasi, este un act spiritual. El este oriunde si peste tot dar ca sa il observi trebuie sa iei o decizie….aceea de a te opri din alergarea ta spre satisfacerea propriilor placeri, dorinte si de a te opri din urgenta competitiei. Frumosul nu iti ofera, aparent nimic, de aceea, a te opri in fata lui  presupune o clipa de renuntare la tine.

“Kant sugera ca putem descoperi si admira frumusetea atunci cand ne abandonam interesele, cand privim lucrurile nu doar din prisma necesitatilor noastre, pentru a le explica functionarea sau pentru a satisface o pofta. E atunci cand experienta iti este suficienta.”

Ne e din ce in ce mai greu sa generam frumos si sa ne facem timp pentru el. Suntem prea ocupati sa consumam, sa ne sapam unii pe altii, sa ne intrecem, sa acumulam, sa ne tradam,  sa alergam, sau sa fugim de noi, sa iesim din tipare pentru a fi observati. De aceea ne prefacem ca il dispretuim. Il scoatem in afara utilitatii, il ridiculizam, ne facem ca nu are nici un sens. In fapt, cu totii suntem insetati de el…doar ca am uitat!

“Vreau sa plec…daca vrei sa pleci pleaca. Adica vrei sa plec?…Nu. Daca vrei sa ramai ramai. Adica vrei sa raman? Nu…Poti sa pleci, dar poti sa si ramai. Eu vreau sa te hotarasti”. ” Mai avem un minut pana pleci. Ce facem in ultimul minut? Ne pregatim de plecare. Te pregatesti? Nu, te pregatesc pe tine. Intotdeauna e mai greu pentru cel care ramane. Dar pentru cel care pleaca nu e greu? Fiecare lucru trebuie facut delicat, ca in viata, a pleca inseamna a muri putin.” (Fragment din Ma tot duc, cu Oana Pellea si Mihai Gruia)

Un documentar despre sensul pe care il are frumusetea