Chimie cu reteta

images

Asculta, honey, asa nu se mai poate, iubirea asta imbogateste industria farmaceutica. Daca e sa fac un inventar gasesc o multime de branduri si substante : Oxymed pentru pielea mea arsa sub atingerea ta, Ventolin pentru momentele in care ramai fara aer de dorul meu, ceva Diclofenac atunci cand ne inflamam si aruncam cu patos cuvinte vanatai, la pachet cu plasturi de pus peste. Solian pentru momentele noastre (mai ales ale mele, zici?) delirante de gelozie. Xanax…..o, dulcele Xanax pentru frica aia paralizanta ca totul o sa dispara intr-o zi. Anticonceptionale pentru a ne limita doar la copilul din tine. Si tot flumazenilul acela ce ne trece, in zadar, prin vene, incercand sa curete iubirea asta toxica. Ce ar fi  sa o dam pe homeopatie? Sa ma expui la tine in doze infinitezimale si sa ma faci mai puternica in fata chimiei dintre noi. Am auzit insa ca trebuie sa crezi in efectele ei ca sa poata avea rezultate iar eu nu vreau sa cred ca exista medicament care sa ma vindece de tine.

Advertisements

Sa devenim mai umani….

11063768_1053464771339934_3593047110395862922_n

Una dintre calitatile principale care ne diferentiaza de animale este capacitatea de a ne plasa, mental, in viitor. Fie ca o facem privind asupra experientelor din trecut, fie ca o facem cu ajutorul imaginatiei, posibilitatea de a avea o perspectiva asupra viitorului ar trebui sa ne ajute sa evoluam si sa devenim tot mai responsabili. Si totusi…..?

Daca avem aceasta latura umana de ce nu reusim sa vedem ca daca ne taiem padurile,  distrugem sansele la viata ale copiilor si nepotilor nostrii, ca daca ne vindem pamanturile, copiii nostril vor ajunge sclavi in tara lor, ca daca promovam continuu non-valorile si incultura, vom mentine o societate needucata in care copiii nostri vor trai;  ca daca votam oameni incapabili  care stiu doar sa faca abuz de puterea pe care au primit-o, copiii nostril vor muri conducand coloane oficiale  mobilizate abuziv si ilegal, ca daca sustinem, fiecare dintre noi,  un sistem de stat care functioneaza doar pe baza de spaga, copiii nostri vor muri arsi de vii in localuri insalubre, cu avize luate in acest fel.

In perioada aceasta s-au intamplat doua tragedii care au starnit, pe langa foarte multa durere, si foarte multa furie. Furia multora care striga ca a venit vremea sa se aplice odata legile asa cum trebuie pentru ca nu putem sa ne autogestionam. Pentru ca nu putem fii responsabili. Pentru ca, desi am ajuns sa dominam si cerul si pamantul si apele, desi am ajuns sa clonam organe, nu suntem inca capabili sa ne autogestionam. Nu suntem capabili inca sa fim responsabili pentru faptele noastre. Nu putem inca sa intuim ce consecinte au actiunile noastre in viitor. Prefer sa cred asta si nu ca nu ne pasa. Va rog aplicati cum trebuie legile pentru a deveni cu totii umani.

Nostalgie

ploaie2

Stiu ca te doare vremea asta, iubitule, cu stropii ei de mucegai, cu cenusiul ei ce-ndeamna la tacere si fosnetul de sub picioare…suprema resemnare.  Dar nu uita ca ea iti va face mai dulce mirosul de tei si de salcam, si valurile marii si nisipul fin de pe picioare si fluturele, fluturele de pe obrazul meu (mai stii?)

Nu te lasa cuprins de toamna asta trista si rece caci te va face a ei. Nu o lasa sa iti inmoaie  gandurile in ploaia ei marunta ca pe niste scrisori neterminate, uitate afara. Nu le da voie norilor sa iti goleasca timpul si nici frigului sa te instraineze de tine si de ei. Nu te atasa, iubitule, de tacerea toamnei tale ci lasa vara noastra sa te tina minte.

Abandonandu-ma printre nori

IMG_7567

Admir si respect persoanele care lupta, la orice varsta, sa isi atinga visele. Chiar de ramai constient, cu maturitate, ca nu toate visele se indeplinesc, cred ca este o datorie fata de tine insuti sa cauti in tine resursele pentru a le vedea realizate. Ai remarcat ca oamenii care cred inca in visele lor isi pastreaza o anumita lumina in ochi? Ea se stinge atunci cand nesatisfacerea nevoilor bazale, pierderea increderii in sine sau in faptul ca merita, dezamagirile, ii impiedica sa mai lupte pentru ele. Pentru unii, mai tristi din fire, a-ti da voie sa crezi in visele tale este lipsa de maturitate. Pentru mine este viata, curaj si sens.

Cand ai in jurul tau si ceva „spiridusi”care si-au luat in serios rolul de magicieni ai dorintelor tale, totul devine si mai usor. Lor si curajului de a-mi asuma dorintele, le sunt datoare pentru ca mi-am sarbatorit trecerea la un nou prefix, printre nori.

Saltul cu parasuta este o experienta pe care ar trebui sa o ai in vedere macar o data in viata. Dincolo de adrenalina care te invadeaza inca de la decolare si care atinge cote maxime cand se deschide usa avionului si te trezesti atarnat  deasupra unui gol imens, dincolo de momentul in care sari si timpul se opreste in loc…. dincolo sunt experiente emotionale complexe si profunde.

Este o calatorie interioara si o conversatie minunata cu tine. Desi sunt cateva clipe in care frica iti cuprinde mintea si corpul, stii ca nu e nimeni care ti-o provoaca, pe care sa dai vina, la care sa tipi sau de care sa te agati. Esti doar tu cu alegerile tale, tu incercand sa te cunosti mai bine si sa iti depasesti limitele. Tu, in cadere libera, simtindu-te si spunandu-ti…Salut!

Apoi este un sentiment minunat de comuniune. Acea bucata de tabla numita avion, care se ridica pana la 4000 m,acolo de unde totul pare mic si neinsemnat,  ascunde in ea o mana de nebuni  asezati care mai de care pe unde a apucat, pe jos sau in bratele altuia, cu inimile batandu-le la unison, toti cu zambete in priviri si impartind acelasi vis. Cu ei legi o intimitate greu de inteles in alte imprejurari dar care este extrem de placuta. Depasirea limitelor leaga oamenii! Pe ei ii vei vedea disparand, pe rand, in gol, cu urma zambetului ramasa in inima ta.

Cea din urma dar poate cea mai importanta este experimentarea increderii pe care o acorzi instructorului cu care sari in tandem. Sa iti lasi viata in mainile unui om pe care il cunosti de 15 minute, despre care nu stii daca este un om frumos si bun, daca are prieteni, daca isi respecta familia, daca se impaca bine cu vecinii, daca a plecat bine dispus de dimineata de acasa sau daca grijile ii apasa pe umeri….Sa nu stii nimic din toate acestea si totusi sa te lasi cuprins de bratele lui si sa te lasi sa cazi de la 4000m. Ce exercitiu de incredere si abandon mai frumos poate fii?  Te lasi…..renunti la tine si ii oferi altuia toata increderea

!IMG_7589

Oare un nou nascut, daca ar putea fii constient de trairile lui, ar simti acelasi lucru? Oare daca ar putea sa o faca, i-ar zice el parintelui sau: Nu te cunosc dar MA LAS condus de tine in cea mai frumoasa experienta: Viata!

P.S. Spiridusii care mi-au oferit aceasta experienta sa nu uite cat de mult ii iubesc!

Bucuresti aromat

images

Bucurestiul  imi miroase a tei. E singura perioada din an in care imi prieste, ba chiar ma cucereste. De la Eroilor, de langa prietenul meu corcodus, pe langa Drept si spre Unirii, mi se deschid toti porii in cautarea aromei. Momentele acelea in care te vezi recunoscator de inca un inceput de vara si totul iti pare mai cald si mai bun. Chiar asa….imi pare doar mie ca oamenii se “uratesc”intre ei mai putin cand teii infloresc? Or fi innebunit salcamii dar teii ne calmeaza pe toti.

In orasul meu natal nu miroase niciodata a tei. Poate doar iarna, in bucataria bunicii, din cana de ceai langa care sta o felie de paine prajita, unsa cu magiun de prune si presarata  cu cateva nuci prajite. Daca nu as fi avut parinti horticultori, nici nu as fi stiut ca acei copaci care stau ca niste sperietori de ciori lipsite de viata, in fata geamului nostru, sunt tei.  De cand ma stiu, ei sunt anual tunsi aproape complet si stau resemnati si ne privesc si nu mai ostenesc sa infloreasca.

De fiecare data cand ma duc la mama in perioada asta a anului, simt ca ma sufoc privindu-i si imi zboara gandul  la copiii care ies azi de pe bancile scolii ciuntiti de maini si de picioare, de intentii si initiativa, de potentialul care se putea transforma in dar pentru noi toti. Si nu ma pot opri sa nu ma intreb, de ce?

Astazi Bucurestiul imi miroase a tei! Multumesc!

Imagine arsa

 images-1

– M-am supraexpus la tine. Esti o imagine arsa din mintea mea care nici macar nu e de un alb absolut ci de un negru ce ti se lipeste de mate. Te-am supraexpus la mine, in timp ce mi-am despicat toracele si te-am lasat sa ma privesti cu tot. Supraaglomerare de detalii.

– Stop cadru!

– La noi totul e pe dos si absurd! Eu te vad doar cand nu esti, tu ma minti cand taci. Pana si sfarcurile mele se intaresc la caldura….la caldura palmei tale. Doar ea singura, palma ta, e la ea acasa, pe pielea mea.

– Stop cadru!

– Venirea ta imi ia drept gir si zambetul si vorbele. Plecarea ta imi aduce mult mai multe: lacrimi, si incordare de muschi toracic si amorteala in degete si in viata. Dar trebuie sa iau distanta ca sa te pot vedea in detaliu, iubitule: sa-mi fie drag ca esti bun si cald si frumos si darnic si lipicios. Sa-mi fie drag de veselia ta scolareasca si de copilul ce te doare. Trebuie sa iau distanta  pentru ca vezi tu,iubitule, dragostea e o afacere in care prezentul e doar o ironie!

–      Stop cadru!

Despre o altfel de tectonica

untitled

In orasul asta gri, timpul are o alta masura iar peisajul este in continua schimbare. Doar ca nimeni nu il observa. In orasul asta gri, lumea fuge mereu, de ceva sau catre ceva, nu imi e foarte clar. Stiu doar ca trebuie sa fug si eu ca sa ma integrez in tipologia urbana.

In fuga sunt si acum doar ca ceva imi atrage atenia si ma opresc in fata unui afis de la TNB. Se joaca “Tectonica sentimentelor” la TNB. Il ador pe Eric- Emmanuel Schmitt imi spun. Daca as fi scriitor, ca el as vrea sa scriu. Sau ca Petronela. Pansament pe rana.

Si o iau iar la fuga spre metrou. Si metroul fuge cu mine. Si eu fug de zgomotele metroului care fuge cu mine, indesandu-mi castile in urechi. Partea buna atunci cand stau in metrou si am castile in urechi este ca pot urmari cum se misca buzele oamenilor, oferindu-mi propria poveste. In fata mea doi barbati isi misca buzele, uneori pe rand, alteori in acelasi timp…nerabdare proprie orasului gri. Unul dintre ei se pregateste sa coboare; dau noroc unul cu altul. Isi misca mainile in acelasi timp in care isi misca buzele. Oare ce formula au ales pentru seara asta? Apoi barbatul care s-a ridicat coboara din metrou in timp ce barbatul ramas continua sa isi miste buzele. Oare s-a prins ca eu tocmai creez o poveste si nu vrea sa o intrerupa? Sunt multi oameni in orasul acesta care isi misca buzele fara sa fie nimeni care sa le raspunda. Oameni ca mine si ca tine, oameni care fug dar care au avut nesansa ca propria vulnerabilitate sa ii prinda din urma.

O tectonica a psihicului uman….mi-am ales o meserie care sa studieze tectonica psihicului uman, toata miscarea si instabilitatea din mintile noastre. Lucrurile sunt destul de sensibile si vulnerabile pe acolo si poate ca mai frica decat de moarte ne este tocmai de acest potential de instabilitate care zace in noi.

In urma cu ceva ani am pierdut o persoana apropiata in urma evolutiei unei tumori maligne, localizate la nivelul lobilor frontali. Aceasta zona face legatura dintre ceea ce stim despre lumea inconjuratoare  si modul in care actionam, influenteaza vorbirea, personalitatea, comportamentul si simturile. unei persoane cu tumoare la acest nivel ii este afectata capacitatea de a lua decizii, ii scade interesul pentru lumea din jur, ii este alterata atentia si motivatia. Este indiferenta fata de persoanele si evenimentele din jur si chiar fata de sine. Nu se mobilizeaza decat pentru nevoile fiziologice. nu pare sa mai aiba sentimente profunde sau ganduri, nu empatizeaza, nu mai tine cont de norme sociale, nu mai comunica decat intr-un mod foarte sarac. Depinde de altii pentru a fi ingrijit iar daca il lasi, poate sa petreaca ore in sir facand acelasi lucru lipsit de sens. Si ce e cel mai frapant, nu il mai poate bucura nimic din ceea ce ne-ar putea bucura daca ne-am opri din fugit.  Un om care, pana nu de mult…fusese ca noi.

Si toti acei oameni cu privirile pierdute, intalniti la practica prin spitale. Si toti acesti oameni care isi misca buzele, pe strada, fara sa le raspunda nimeni. Si indragostitii…..oare nu sunt si ei o abatere de la regula? Cu curajul pe care il capata dintr-o data, cu puterea de a se catara pe cladiri sa isi strige iubirea sau de a urmari obsesiv o masina printr-un oras, pana cad epuizati. Si maternitatea care te transforma din  femeia frivola si usor timida in leoaica capabila sa calce peste orice amenintare.

O tectonica a mintii umane….o minte in care exista atata instabilitate, nesiguranta si vulnerabilitate incat oare dependenta de oameni, locuri si obiceiuri care iti ofera iluzia ancorarii, mai pare atat de uimitoare?