Despre frumusete cu Oana Pellea…

untitled

„Despre un om frumos, pentru un om frumos!”, i-am scris pe Jurnalul Oanei Pellea, cand i l-am oferit cadou de ziua ei. Impartim admiratia pentru acest artist si om, in adevaratul sens al celor doua cuvinte. Un artist talentat care nu face compromisuri cand vine vorba de arta sa. Un om moral, spiritual, darnic, profund, romantic si sensibil la frumos. De aceea o iubim amandoua pe Oana Pellea desi nu ne-am spus lucrurile acestea niciodata. Nu vorbim prea des, cu voce tare, despre admiratia noastra pentru frumos; poate pentru ca acesta e considerat demodat. E unul din secretele noastre care ne leaga.

Intr-o seara m-a invitat sa mergem la „Ma tot duc”, un spectacol cu Oana Pellea pe care vroiam sa il vedem de ceva vreme. Am ajuns prea devreme si ne-am mai plimbat, tacute, umar langa umar, pe strazile pustiite de un martie geros. Asa suntem noi, ne si intelegem pe tacute, ne si certam pe tacute. Mi-a spus brusc ca e posibil sa plece….mult mai departe de mine, mai aproape de ea. Nu am luat-o in serios. Asa reactionez eu in fata pierderilor, prefer sa nu le iau in serios. A mai vrut sa zica ceva dar a tacut si eu am inteles. Tot umar langa umar am stat si la piesa de teatru. Sala mica a Teatrului Mignon, lipsa decorului, o actiune minimalista, aproape absenta, un schimb de replici simple, totul parca a fost menit sa reduca orice fel de stimulare senzoriala sau cognitiva si sa se adreseze direct sufletului. O piesa de o ora si jumatate la care razi si plangi deopotriva si de la care, dupa ce se reaprinde lumina, nu iti vine sa pleci ci ai mai ramane la niste discutii cu oamenii din jur cu care ai impartasit, parca, o intimitate calda.

2

Tot ce ne-am spus dupa aceea a fost:

  • Daca vrei sa pleci, pleaca.
  • Adica vrei sa plec?
  • Nu
  • Atunci vrei sa raman?
  • Daca vrei sa ramai, ramai.
  • Adica vrei sa raman?
  •  Nu…poti sa pleci dar si sa ramai. Eu vreau doar sa te hotarasti.

Eu incercam sa ma bucur pentru ea si ea a plecat!

A doua oara am fost cu el. Eram obisnuiti amandoi cu plecarile si venirile noastre. Era deja ceva banal chiar daca stiam ca pana la urma totul se va incheia cu unul plecat si unul ramas. Acelasi décor lipsa, aceeasi doi actori care iti daruiesc tot ce au mai frumos, aceeasi intimitate, eu lacrimand, el zambind…La final aceeasi parere de rau si apoi aceleasi drumuri separate. Viata este o insiruire de veniri si mai ales plecari. Important e ce facem intre ele si cat de delicat ne traim viata.

Iti recomand sa te tot duci la Ma tot duc. Este un spectacol care iti va lasa suficient spatiu sa iti regasesti propria poveste .In plus e jucata de doi actori frumosi care stiu atat de bine sa daruiasca. Iar noi toti avem nevoie de frumos! Contemplarea frumosului, oriunde l-ai gasi, este un act spiritual. El este oriunde si peste tot dar ca sa il observi trebuie sa iei o decizie….aceea de a te opri din alergarea ta spre satisfacerea propriilor placeri, dorinte si de a te opri din urgenta competitiei. Frumosul nu iti ofera, aparent nimic, de aceea, a te opri in fata lui  presupune o clipa de renuntare la tine.

“Kant sugera ca putem descoperi si admira frumusetea atunci cand ne abandonam interesele, cand privim lucrurile nu doar din prisma necesitatilor noastre, pentru a le explica functionarea sau pentru a satisface o pofta. E atunci cand experienta iti este suficienta.”

Ne e din ce in ce mai greu sa generam frumos si sa ne facem timp pentru el. Suntem prea ocupati sa consumam, sa ne sapam unii pe altii, sa ne intrecem, sa acumulam, sa ne tradam,  sa alergam, sau sa fugim de noi, sa iesim din tipare pentru a fi observati. De aceea ne prefacem ca il dispretuim. Il scoatem in afara utilitatii, il ridiculizam, ne facem ca nu are nici un sens. In fapt, cu totii suntem insetati de el…doar ca am uitat!

“Vreau sa plec…daca vrei sa pleci pleaca. Adica vrei sa plec?…Nu. Daca vrei sa ramai ramai. Adica vrei sa raman? Nu…Poti sa pleci, dar poti sa si ramai. Eu vreau sa te hotarasti”. ” Mai avem un minut pana pleci. Ce facem in ultimul minut? Ne pregatim de plecare. Te pregatesti? Nu, te pregatesc pe tine. Intotdeauna e mai greu pentru cel care ramane. Dar pentru cel care pleaca nu e greu? Fiecare lucru trebuie facut delicat, ca in viata, a pleca inseamna a muri putin.” (Fragment din Ma tot duc, cu Oana Pellea si Mihai Gruia)

Un documentar despre sensul pe care il are frumusetea

 

Un Cimitir viu

Telespan nu mi-a picat bine la stomac, pana sa ma apuc serios sa-i citesc cartea. Primul contact a fost cand “dansul” mi-a dat sa citesc un pasaj din ea, aparut pe net. N-as zice ca era unul relevant. Poate doar pentru limbajul colorat cu care si-a imbogatit scriitura. Am strambat din nas argumentand excesul de zel in folosirea vulgaritatii ceea ce mi se pare adesea prostesc si copilaresc. “Si mai lasa-ma cu jurnalistii tai cu veleitati narative. Toti cred acum ca stiu sa scrie”, i-am marait. El a ridicat din spranceana si m-a acuzat de pudibonderie si prejudecati. Si uite-asa l-am injurat eu pe Telespan, cu cartea lui cu tot, ca am ramas noi strambati unul la altul toata seara.

Urmatorul contact cu Cimitirul a fost cand tot “dansul” mi-a stricat surpriza pregatita pentru ziua lui ducandu-se la lansarea de carte a lui Telespan, ca doar fusera colegi. E adevarat ca omul nu avea de unde sa stie ca nebuna sade plansa toata, cu impletitura-n cap, semipermanenta pe unghii si planurile ramase in gat. Multe vorbe amare s-au scris in seara aceea si o tastatura a fost sacrificata. “Tu-s gura ma-tii, Telespane, cu cartea ta!” as fi gandit-o daca nu as fi pudibonda, pare-se, si daca printre ticurile mele verbale de psiholog serios s-ar afla si altele decat “inteleg”, “ce te face sa spui asta?” si “in sensul ca…”

untitled

De ciuda m-am apucat de carte….de ciuda si dintr-o declarata curiozitate profesionala. Sa inteleg si eu cate ceva despre trairile unui homosexual. Dupa ce am citit-o am recomandat-o multor prieten. Pe unii i-am scos din stari depresive, cu ea. Un psiholog se poate folosi de multe instrumente 🙂  De la partenerii altora mi-am primit mustrari dupa primul “ce cacat?” spus prin casa de catre paratul cititor. Caci asa sunt si prietenii mei, pudibonzi dupa unii, decenti, maturi si eleganti in vorbire, dupa mine; si ii iubesc si pentru asta! Am inteles ca daca unora le este usor sa se molipseasca de un limbaj colorat doar citind o carte, sa-ti devina reflex atunci cand lucrezi intr-un mediu in care acesta e limba materna, pare cu atat mai usor. O fi si vulgaritatea precum fumatul social: injuratul social.

Imi dau seama ca ar trebui, ca psiholog, sa fiu flexibila si indulgenta si sa sustin libertatea de exprimare, cum s-o manifesta ea. Dar mi s-au cam format si mie reflexele mele caci lucrez mult cu copiii si acolo trebuie sa fii aspirator de coloraturi verbale. Daca te trezesti ca mine scapand un “ iti aduci aminte pustoaico cand ti-a dat borsul pe nas?”, te colorezi alternativ in albastru, verde si negru, gandindu-te ce ar zice mama lui si a ta de-o potriva, daca ar auzi astfel de expresii. De altfel, daca nu ai observat, copiii au niste antenunte speciale pentru cuvinte interzise.

Revenind! Ca psiholog zice-se sa fiu ingaduitoare. Dar sunt om si am si eu fixatii:

  1. Nu suport barbatii de 30+ care isi baga si isi scot la fiecare 5 cuvinte ca niste puberi care tocmai ce au descoperit-o, si-o masoara zilnic si ne anunta pe toti ca au devenit barbati. Si femeile sunt mandre de sanii lor dar nu le prea auzi cu “mangaia-mi-as tatele”
  2. Nu imi place excesul de vulgaritate postcomunista din filme si carti menit sa socheze si sa protesteze fata de anii de “ciocu mic”. Nevoia o inteleg dar tot sunt satula.

Nu stiu cum dar la Telespan nu te deranjeaza si iti dai seama ca nu a urmarit sa socheze sau sa atraga atentia prin asta tocmai pentru ca nu trezeste mai nimic in tine. Iti pare natural inca de la prima fraza pana la cea din urma, ambele aflate in acelasi registru. La fel nu te deranjeaza nici descrierile detaliate ale experientelor sexuale. Autorul este asa de transparent incat se creeaza o intimitate intre el si cititor si nu mai ai pretentii la etichete sociale. Desi nu iti spune nimeni ca nu ar fi fictiune, simti ca omul asta isi transmite propriile trairi, experiente si isi asuma propria identitate, si asta iti place maxim. Am mai spus pe undeva despre respectul pe care il am fata de acesti oameni care se arata asa cum sunt? Imi este clar si ca a lucra in anumite medii iti ofera o libertate mai mare de a iesi din tipare, fata de alte medii. La fel cum imi e clar ca autori ca Petronela sau Telespan au avut mult de castigat din promovarea cartilor lor prin contactul lor cu lumea media. Dar bine ca astfel de carti au sansa sa fie promovate caci tare mai merita!

Cimitirul nu este o carte despre homosexualitate sau vulgaritate. Este o carte despre emotii de tot felul, despre frici, despre imprevizibilul vietii dincolo de nevoia noastra de control, despre asumare si lipsa ei si cine stie ce vei mai descoperi tu. In plus are un umor de calitate, usor englezesc….negru si tare bun.

Cartea o recomand din suflet, cu avertismentul sa fii prudent in RATB caci batrana care isi arunca privirea peste umarul tau s-ar putea sa aiba inima slaba 🙂

Pe Telespan l-am iertat 🙂 Caci ii fain si destept foc. De unde stiu? Pai…a scris o carte buna, are umor si e autoironic si asta nu-i de ici de colo si, pare-mi-se ca e prieten cu Oana Pellea (oh, yes, I’m a stocker 🙂 ) si daca o doamna ca ea ii acorda atentie, tre sa fie ceva de capul lui.

Hai sa ne mai scrii!

Cartea o gasesti aici:

http://www.elefant.ro/carti/fictiune/literatura-romana/literatura-romana-contemporana/cimitirul-215065.html

Aici e o postare de-a lui care mi-a placut

http://www.catchy.ro/2014-aduce-totul-noi-nu-trebuie-sa-facem-nimic/53646

 

 

 

 

 

 

Despre un blog de nervi pe care o sa il stii de undeva

1622080_293268510822009_210596438_n

Petronela Rotar, alaturi de Adrian Telespan, Paula Sacui si alti jurnalisti pe care i-am descoperit de curand, ma plaseaza cu nedumerire in fata unor paradoxuri:

Primul: cum se face ca televiziunea, care da senzatia ca are, lately, ca unic scop, indobitocirea si promovarea prostului gust, contine atatia oameni culti, inteligenti si frumosi?

Al doilea: cum se face ca un cadru in care “se vand vise si iluzii” sa creeze….nu, sa atraga, identitati atat de clare, afirmate, strigate chiar, cu curaj si responsabilitate, in cele mai mari vulnerabilitati ale lor?

Atat de nedumerita incat am acceptat cu scepticism sa ii citesc. De Petronela de cand “m-am apucat” nu m-am mai lasat pentru ca m-am indragostit sincer, atat de modul in care da din condei cat si de prezenta ei din scrierile sale. Pentru ca sunt oameni care scriu frumos dar impersonal si oameni care parca arunca in tine cu cuvinte amestecate cu bucati din sufletul lor. Petronela este prezenta in tot ceea ce scrie; o vezi, o descoperi, o cunosti si ajunge sa iti placa. Mie a ajuns sa imi placa….poate e reflex profesional sa ma bucur cand oamenii isi asuma in discursul lor, fie el verbal sau scris, trairile, dorintele, valorile, conceptiile….

10361459_335285173287009_3069355601565565830_n

Uite-asa m-am indragostit eu usor usor de ea si mi-am zis, “Mama, cand o sa fiu mare vreau sa fiu ca ea. Sa-mi iubesc feminitatea si sa imi pastrez frumusetea, prospetimea,tineretea, senzualitatea, in ciuda provocarilor mult prea dure cu care viata m-ar “noroci” …. sa am curaj sa merg inainte chiar si atunci cand imi e greu si doare atat de tare incat pare imposibil sa mai fac vreun pas, sa fiu atat de puternica incat sa recunosc ca sunt slaba, ca imi e frica, ca sufar, ca as vrea sa fug….sa fiu un adult responsabil dar sa refuz sa cresc acolo unde asta ar insemna sa ma iau mult prea tare in serios, sa-mi pierd auto-ironia si simtul ludic, sa uit sa visez si sa ma blochez in tipare ale varstei…calup de oameni care se imbraca la fel, abordeaza aceleai teme si au acelasi zambet resemnat pe chip; iar aceasta sa fie o alegere constienta. Sa fiu o mama suportiva, grijulie, responsabila dar si o mama despre care copiii mei si prietenii lor sa zica ca sunt misto pentru ca deh, stiu sa nu imi lipesc eticheta de om mare pe frunte si sa le inteleg pornirile, sa ii las sa se descopere si sa se afirme in propria individualitate. Caci daca eu tin atat la identitatea mea, nu o sa le-o sufoc pe-a lor! Sa iubesc sa iubesc…zilnic, cu patos, chiar daca mi-a povestit profu de neurostiinte cum e cu mintea care te pacaleste si-ti trimite trupa de neurotransmitatori si hormoni ca sa ramai tu atasat, caci vezi…asa cresti mai bine puiul de om si specia evolueaza. Pfff….las sa traiesc eu iluzionata si intoxicata! Ma auzi mama? asa vreau sa fiu cand o sa cresc mare. Sa nu ma lasi sa uit!”

Dar poate vad eu, in scrierile Petronelei Rotar, ceea ce caut in mine. Caci de aceea ne face placere sa cunoastem oameni care se cunosc: e ca o invitatie la a intra si tu intr-un contact mai bun cu tine.

Citeste si tu acest blog de nervi si cartea Petronelei si vezi ce afli despre tine.

Pe Petronela Rotar o poti citi aici:

http://acestblogdenervi.ro/

Cartea ei o gasesti aici:

http://www.hergbenet.ro/carte/o-sa-ma-stii-de-undeva-petronela-rotar

 

Concert in memoria unui inger

untitled

           Recunosc ca pe Eric Emmanuel Schmitt l-am descoperit abia de curand. Am fost ocupata cu altii! Cand vine vorba de literatura, am un obicei rigid de a face fixatii pe cate un autor care imi place si a-l explora pana la epuizare. De la Irving Stone la Yalom, de la Amelie Nothomb la Kundera, de la Serge Brussolo la Bruckner, ii citesc cu sete si credinta ca asa poate reusesc sa surprind, intr-un final, cate ceva din personalitatile lor. Cu senzatia ca pasesc in multitudinea de experiente descrise, alaturi de autori, simt ca se creaza o intimitate placuta intre mine si acesti oameni care si-au asternut pe hartie cele mai personale ganduri, viziuni, porniri, drame interioare. Presimt o astfel de legatura si cu Eric Schmitt care m-a fascinat de la prima carte care mi-a picat in maini – Concert in memoria unui inger.

Dupa mine sunt doua feluri de scriitori excelenti: primii, cei creeaza cu atata finete conjuncturi, contexte sociale, imagini si actiuni incat te transpui cu usurinta in tabloul lor. Ceilalti, isi exprima talentul in surprinderea subtila si detaliata a caracterelor si a psihicului uman. In cea de-a doua categorie se incadreaza Schmitt, cu atentia lui in a descrie fatetele diverse ale umanului, pe care ne straduim cu totii sa le ascundem sub tipare acceptate. De la modestie la invidie si lacomie, de la pacat la piosenie, de la sarguinta la neglijenta, de la talent la perseverenta, de la mandrie la suspiciune, de la blandete la furie si ura, toate sunt asezate ca intr-un tablou detaliat de la care nu-ti poti lua privirea. Atat de talentat si de natural isi plaseaza autorul personajele, in lumea lor interioara, cu stari, emotii, ganduri, griji si mai ales alegeri in a infrunta viata, incat te poti imagina cu usurinta in locul fiecaruia. In toate cele 4 nuvele din carte, Schmitt pune accentul pe imprevizibilul vietii care poate duce la schimbari radicale si total neasteptate de caracter.

“ Cand devenim cei care trebuie sa fim? In tinerete sau mai tarziu? In adolescenta suntem in mare masura creati, in ciuda temperamentului si a inteligentei, de educatie, de mediu, de parinti; adulti, ne cream pe noi insine prin alegerile pe care le facem. Chris fusese ambitios, oportunist combativ, fusese sub presiunea mamei sale, o celibatara care dorea ca unicul ei fiu sa reuseasca acolo unde ea nu reusise. Ca sa nu o dezamageasca, el trebuia sa straluceasca, sa lupte, sa izbandeasca. El, la douazeci de ani, revenit din Thailanda, avusese sansa de a indigui presiunea maternala. Dezinvoltura ucigasa fata de Axel ii demonstrase ca se inselase asupra drumului sau; prin urmare renuntase la cariera de pianist si luase totul de la capat, tinand cont de noile valori. Totusi, Chris nu prevazuse ca se putea intampla reciproca: un om bun sa se transforme intr-un gunoi. Daca exista mantuire, exista si damnare. Si sunt alese cu buna stiinta. Atunci cand accidentul provoaca o ruptura in existenta lor, oamenii reactioneaza diferit. Axel se inchisese in dezgustul cinic fata de umanitate, Chris se deschisese catre ceilalti. “