Imagine arsa

 images-1

– M-am supraexpus la tine. Esti o imagine arsa din mintea mea care nici macar nu e de un alb absolut ci de un negru ce ti se lipeste de mate. Te-am supraexpus la mine, in timp ce mi-am despicat toracele si te-am lasat sa ma privesti cu tot. Supraaglomerare de detalii.

– Stop cadru!

– La noi totul e pe dos si absurd! Eu te vad doar cand nu esti, tu ma minti cand taci. Pana si sfarcurile mele se intaresc la caldura….la caldura palmei tale. Doar ea singura, palma ta, e la ea acasa, pe pielea mea.

– Stop cadru!

– Venirea ta imi ia drept gir si zambetul si vorbele. Plecarea ta imi aduce mult mai multe: lacrimi, si incordare de muschi toracic si amorteala in degete si in viata. Dar trebuie sa iau distanta ca sa te pot vedea in detaliu, iubitule: sa-mi fie drag ca esti bun si cald si frumos si darnic si lipicios. Sa-mi fie drag de veselia ta scolareasca si de copilul ce te doare. Trebuie sa iau distanta  pentru ca vezi tu,iubitule, dragostea e o afacere in care prezentul e doar o ironie!

–      Stop cadru!

Advertisements

Despre o altfel de tectonica

untitled

In orasul asta gri, timpul are o alta masura iar peisajul este in continua schimbare. Doar ca nimeni nu il observa. In orasul asta gri, lumea fuge mereu, de ceva sau catre ceva, nu imi e foarte clar. Stiu doar ca trebuie sa fug si eu ca sa ma integrez in tipologia urbana.

In fuga sunt si acum doar ca ceva imi atrage atenia si ma opresc in fata unui afis de la TNB. Se joaca “Tectonica sentimentelor” la TNB. Il ador pe Eric- Emmanuel Schmitt imi spun. Daca as fi scriitor, ca el as vrea sa scriu. Sau ca Petronela. Pansament pe rana.

Si o iau iar la fuga spre metrou. Si metroul fuge cu mine. Si eu fug de zgomotele metroului care fuge cu mine, indesandu-mi castile in urechi. Partea buna atunci cand stau in metrou si am castile in urechi este ca pot urmari cum se misca buzele oamenilor, oferindu-mi propria poveste. In fata mea doi barbati isi misca buzele, uneori pe rand, alteori in acelasi timp…nerabdare proprie orasului gri. Unul dintre ei se pregateste sa coboare; dau noroc unul cu altul. Isi misca mainile in acelasi timp in care isi misca buzele. Oare ce formula au ales pentru seara asta? Apoi barbatul care s-a ridicat coboara din metrou in timp ce barbatul ramas continua sa isi miste buzele. Oare s-a prins ca eu tocmai creez o poveste si nu vrea sa o intrerupa? Sunt multi oameni in orasul acesta care isi misca buzele fara sa fie nimeni care sa le raspunda. Oameni ca mine si ca tine, oameni care fug dar care au avut nesansa ca propria vulnerabilitate sa ii prinda din urma.

O tectonica a psihicului uman….mi-am ales o meserie care sa studieze tectonica psihicului uman, toata miscarea si instabilitatea din mintile noastre. Lucrurile sunt destul de sensibile si vulnerabile pe acolo si poate ca mai frica decat de moarte ne este tocmai de acest potential de instabilitate care zace in noi.

In urma cu ceva ani am pierdut o persoana apropiata in urma evolutiei unei tumori maligne, localizate la nivelul lobilor frontali. Aceasta zona face legatura dintre ceea ce stim despre lumea inconjuratoare  si modul in care actionam, influenteaza vorbirea, personalitatea, comportamentul si simturile. unei persoane cu tumoare la acest nivel ii este afectata capacitatea de a lua decizii, ii scade interesul pentru lumea din jur, ii este alterata atentia si motivatia. Este indiferenta fata de persoanele si evenimentele din jur si chiar fata de sine. Nu se mobilizeaza decat pentru nevoile fiziologice. nu pare sa mai aiba sentimente profunde sau ganduri, nu empatizeaza, nu mai tine cont de norme sociale, nu mai comunica decat intr-un mod foarte sarac. Depinde de altii pentru a fi ingrijit iar daca il lasi, poate sa petreaca ore in sir facand acelasi lucru lipsit de sens. Si ce e cel mai frapant, nu il mai poate bucura nimic din ceea ce ne-ar putea bucura daca ne-am opri din fugit.  Un om care, pana nu de mult…fusese ca noi.

Si toti acei oameni cu privirile pierdute, intalniti la practica prin spitale. Si toti acesti oameni care isi misca buzele, pe strada, fara sa le raspunda nimeni. Si indragostitii…..oare nu sunt si ei o abatere de la regula? Cu curajul pe care il capata dintr-o data, cu puterea de a se catara pe cladiri sa isi strige iubirea sau de a urmari obsesiv o masina printr-un oras, pana cad epuizati. Si maternitatea care te transforma din  femeia frivola si usor timida in leoaica capabila sa calce peste orice amenintare.

O tectonica a mintii umane….o minte in care exista atata instabilitate, nesiguranta si vulnerabilitate incat oare dependenta de oameni, locuri si obiceiuri care iti ofera iluzia ancorarii, mai pare atat de uimitoare?

Andra Moisa – respirand prin dans

10807799_835669676479602_916857337_n

Si tu daca o vezi pe Andra pe strada, vei baga mana in foc ca e dansatoare. Pe langa faptul ca “e buna rau”, are alura si eleganta pe care doar ani buni de dans ti-o pot oferi. Andra e cel mai instabil emotional om pe care il cunosc. Dupa mine, bineinteles! Doar ca ea se si exteriorizeaza si e impacata cu asta. Avantaj in a fi artist! Fiinta asta este atat de pasionala ca te face s-o doresti si daca esti femeie. Are o frivolitate ce se integreaza bine in tablou. E independenta, spontana, curajoasa si extrem de talentata. E un fel de razbunare a sarmanei doamne Bovary 🙂  Cand o vezi dansand nu poti sa iti integrezi in minte imaginea a multor ani de antrenamente, sacrificii, renuntari. Dansul curge atat de natural prin corpul ei incat esti convins ca asa s-a nascut, ca asa se trezeste si asa se culca la loc. Realitatea insa inseamna o copilarie marcata de 8 ore/zi de antrenament fizic, diete, lipsa de timp pentru rasfaturi, un titlu de vicecampioana nationala la dans sportiv si ore multe petrecute pregatind copii cu care se poate mandri. Si totusi, efortul al mai mare pentru Andra este sa nu danseze. Atunci parca incep sa o doara muschii si sufletul deopotriva. De aceea, ca multi alti tineri talentati de pe la noi, a plecat si ea prin strainataturi ca sa poata face ce ii place si sa fie si platita pentru talentul si munca ei. De asta si ca sa imi fie mie dor de ea.

  • Acesta este un interviu atipic, evident. Incepe cu o afirmatie la care astept un raspuns. As da orice sa am un astfel de talent, ca al tau, si sa pot simti macar o zi ce traieste un om care participa cu toti porii la ceea ce face.Zi-mi ce avantaje ti-a oferit dansul in dezvoltarea ta: fizic, psihic, social

Andra: E simplu…stiu sigur un singur avantaj si cel mai important din cate pot fi – mi-a permis sa traiesc! Stiu ca suna poetic… este , intr-adevar, pe cat e si de realist. Eu sunt un om care se exprima cel mai bine si mai clar prin miscare. Imi plac cuvintele – le folosesc si supraanalizez – dar cred ca cele mai frumoase si adanci parti din mine le dansez. Pentru mine, miscarea are o calitate extraordinara: imi permite sa ma exprim spontan si liber si -fara exagerare- nu exista moment in care sa fiu mai autentica decat acela in care vorbesc cu si prin corp, in totalitatea lui.

  • Cum arata viata ta de dansator? Cum e lumea in care traiesti ca artist?

Andra: Viata de dansator? cu siguranta nu e plictisitoare :)) Sigur asta se datoreaza si faptului ca exista un anumit grad de instabilitate ( hai sa fiu pozitiva – flexibilitate) in sensul in care zi de zi ¨dansez¨ printre proiecte, repetitii, cursuri de predat sau de luat, deci am un fel de element ¨surpriza¨in absolut orice. Asta ma tine insa in ritm si – cum spuneam – nu ma lasa prada plictiselii. Poate vorbeste sangele clocotit ( si tanar) din mine , dar deocamdata ador aceasta flexibilitate.

  • De cand te stiu, imi pari atat de insetata de viata (dar intr-un mod cumva delicat) incat nu pot sa nu ma intreb daca nu e rezultatul anilor multi de disciplina si lipsa de timp pentru experimentare.

Andra: Aaa, nu, as fi fost asa ¨insetata¨ oricum…dar e adevarat ca disciplina practicarii unui sport de performanta mi-a structurat un pic viata – ceea ce nu e rau, eu fiind o fire perfectionista care vrea totul acum si aici iar asta ma face uneori sa ma pierd printre detalii, planuri, ganduri. Tot ce trebuie sa fac atunci e sa incep sa ma misc…sa dau o pauza mintii si sa ascult mai mult inima. Cat despre experimentare, singura problema poate fi lipsa timpului – timp pentru a fi cu toti oamenii de care mi-e drag, de a face atatea alte lucruri frumoase, de a calatori… Sunt o norocoasa totusi, dansul e prin excelenta experiment si o cale superba de cunoastere a orice, a oricui. 

  • Mi-ai povestit adesea cum, si in domeniul tau, sunt atatea lucruri care functioneaza bolnavicios, la noi. Cu favoritisme, misoginisme si altele. Ce ti-ar placea tie sa faci cel mai mult, daca ai putea, la noi in tara?

Andra: Visul acela maret? sa ma antrenez nestingherita intr-o sala cu conditii decente pentru ca apoi sa am privilegiul sa fiu pe un ring de dans sau o scena si sa ma pot exprima acolo cum mi-e mie cel mai drag. Si sa pot face si ceea ce se numeste pompos ¨dezvoltare personala prin dans¨ si care pentru mine inseamna un loc primitor unde niste oameni deschisi la minte si inima se reunesc si danseaza liber si cu pasiune. Si da, sa stii ca mi-as dori tare mult sa fac asta pe aceste meleaguri, dar…uite ca pana acum lucrurile nu s-au legat pentru mine sau -bine- nu le-am legat eu poate cum trebuia… pur si simplu am inca ¨dor de duca¨ in mine, ca o sete necontenita de experimentare, de cautare. Inca…

  • Iti aduci aminte probabil cum ne adunam de nebune, in facultate si ne chinuiam sa realizam cele mai tembele proiecte. De ce crezi ca unora, ca tine, le sade bine sa iasa din tipare si altora, ca mine, nu?

Andra: hmm, asta e intrebare cu capcane. cred ca fiecare iesim intr-un sens sau altul, intr-un moment sau altul, din fel si fel de tipare. Ahh, dar ce cuvant trist : ¨tipare¨… Daca e sa raspund insa strict la intrebare, zic ca mereu am simtit sa aleg alta cale decat cea batatorita si am considerat ca una din cele mai mari jigniri ce mi s-ar putea aduce ar fi sa se spuna ca sunt ¨comuna¨. Imi place tot ce e atipic poate pentru ca inca nu mi-am gasit repere clare pentru notiuni simple si importante din viata unui om. Uite de exemplu ¨acasa¨ – pentru mine nu e un loc sau (frumoasa ideea) un om, ci o activitate, un mod de a fi. Da, asta e, pentru mine – cea de acum si de fapt cea dintotdeauna – doar dansul e ¨acasa¨. Poate de aceea ma tot duc…

  • Te voi ruga sa predai stafeta si sa imi vorbesti despre cineva, ceva, undeva, candva, cunoscut si care merita impartasit

Andra: Eu stiu asa: ca ne-am gasit intr-un context/domeniu pe care ea il foloseste acum atat de frumos in viata ei, iar eu il integrez printre ale mele , dar mai subtil; ca e singurul om care ma stie cel mai bine atunci cand tac; ca amandurora ne place sangria; ca a fost o seara de martie geros, luni mai exact, si ca am mers impreuna la o piesa superba cu Oana Pellea, piesa ce a prevestit parca plecarea mea de peste numai 3 zile; ca eu inca dansez …cu lupii :)) iar ea s-a deschis de ceva timp ca un mac insetat de soare si a gasit o cale atat de frumoasa de a impartasi lumii ceva ce depaseste orice as putea scrie eu aici; ca imi e – permanent si iremediabil – dor de Ea…

  • DOR 🙂

Cateva imagini cu Andra puteti vedea aici:

Tavalug de sentimente

imagesCAS84HD5

Ii simti privirea cum iti cauta raspunsuri, ii auzi glumele deplasate, menite sa acopere o tacere care spune prea multe.

“Te-ai plictisit de mine”, iti mai spune (sau te intreaba?) din cand in cand. Ii arunci o privire care vrea sa linisteasca dar continui sa taci. Cuvintele nu mai au loc, el nu mai are loc, totul da, te plictiseste pentru ca totul pare atat de banal pe langa ce iti e in interior. Da, te-ai plictisit de el pentru ca este atat de static si de preocupat de sine in timp ce in tine e parjol si miroase a maruntaie arse. Un balon cu fibra intinsa maxim care isi asteapta calaul/salvator sa vina sa-l elibereze de prea plinul vid. Asa astepti si tu pe cineva sa vina sa te elibereze de  tot ce este viu si se misca in tine: de ras cu pofta si de dans, de lacrimi si de durere, de pasiune si compasiune, de viitor si de prezent. Dar nu a fost el caci vezi…voi nu va intalniti; el e prea viu la exterior si prea mort in interior in timp ce tu traiesti in tine si mori la suprafata. Si taci…nu pentru ca te temi sa ii zici: da ba, m-am plictisit de tine. Ci din acelasi motiv pentru care esti moarta: din prea plin. Si daca o vrea sa reproseze cuiva pentru ceea ce esti sa strige la ai tai, cu trairile lor cu tot, pe care le-ai sorbit atatia ani si le-ai inchis in fiecare celula din tine. Cu rasul mamei care ii lumina toata fata, cu plansul ei zilnic pentru ea, pentru voi, pentru el, pentru viata, pentru nedreptate, pentru singuratate, pentru cei dusi si cei veniti…motive sa tot fi fost. Cu empatia ei pentru tot ce misca:

“Vezi, mama, cum ii doare?”

Cu pasiunea ei nebuna pe care si-a alungat-o intr-un colt si a incatusat-o bine, pentru ca munca, saracia si cei trei copii de crescut nu faceau casa buna cu ea.

“Tu sa traiesti, mama. Sa traiesti tot ce poti”

Si cu sensibilitatea lui taica-tu caruia ii e mila si sa  taie  o gaina. Si se ascundea in casa cand se ducea mama prin vecini, cu pasarea la subtioara, sa se roage de ei sa lichideze lighioana. “Dom’ inginer nu e acasa si tre sa fac mancare….” Se justifica, pana in ziua in care stransi la un pahar de vin, taica-tu le povestea vecinilor de bunicul tau ca fusese vanator si trebuia sa ii lase mostenire pusca dar i-a fost furata. Si toti au ras, ca ce sa faca “dom’ inginer” cu pusca cand lui si de gaini ii este mila sa le descapataneze? Si atunci s-au prins ai tai ca stiau toti vecinii adevarul si nu s-a mai ascuns taica-tu cand se ducea mama cu gaina la subtioara prin sat.

Traiesc mama, traiesc tot ce pot din mine,doar ca nu stiu cum sa ma mai si eliberez. Si stau inerta, privesc si tac.

Aer proaspat

IMG_3416891519985

Dimineata de luni, prima zi dupa vot. Bucurestiul pare putin amortit dupa exaltarea de duminica seara. Un pic din inertia caracteristica zilelor de dupa revelion. Parca mai putine masini pe strada, oameni obositi, o lume mai lenta, mai amabila. Batranelul din pasaj de la Obor, cu mandolina lui, canta azi Desteapta-te romane. Ma intreb daca la el e pornit din sentimente pozitive sau negative vis-à-vis de rezultate. In  tramvaiul 21, un domn incearca sa justifice de ce nu trebuia votat contracandidatul celui ales (sa nu ii zicem numele): “ A invatat la scoala unde eram eu profesor. Maica-sa venea si ameninta ca daca nu ii dam note mari pune partidul pe noi. Niste jidani, domnule”. Lumea nu se mai ambaleaza, azi nu au chef de ura si rasisme.  Azi suntem inca sub efectul sentimentului placut de comuniune de aseara. Azi Bucurestiul e mai bland dar si in asteptare. Nu stim ce va fi dar macar nu ne mai purtam ca o tanara doamna care accepta sa traiasca in casa cu propriul agresor, din obisnuinta si din teama de schimbare. Cand ai fost mintit in fata, agresat, jignit si sfidat zeci de ani, cea mai mare datorie este sa cauti sa schimbi situatia.  Merita sa incerci….Sigur, uneori necunoscutul iti poate oferi surpriza ironica de a fi mai rau dar trebuie sa incerci sa schimbi lucrurile pana cand va merge. Nu poti doar sa te victimizezi sub umbra aparentei neputinte a lui “ macar pe asta il stiu”. De Iohannis mi-a placut inca de cand eram studenta in Sibiu, fiind surprinsa de respectul pe care localnicii il aveau fata de el si il alegeau in numar uimitor. Imi plac discretia, diplomatia si eleganta lui, calitati in opozitie cu golaneala cu care ne-am obisnuit in atata timp. Daca va fi capabil sau nu sa conduca in mod eficient tara asta…ar fi imatur sa imi dau cu parerea de pe acum.

Trebuie sa recunosc ca duminica seara, dupa ce am putut rasufla usurata ca urmatorii 5 ani nu  mi-au fost hotarati de pensionarii melancolici dupa vremurile in care “era mai bine” sau de cei care au ales sa se vanda pe un kg de malai, am urmarit cu satisfactie priveghiul din antene (cu a mic, evident). Cu satisfactie pentru panica din priviri dar si cu dezgust pentru vesnica lor aroganta si atitudine sfidatoare. Domnii si doamnele blonde  din antene au sustinut, in disperarea lor, ca un sfert din tara este alcatuita din idioti usor manipulabili pe calea internetului, bieti idioti care nu au pus botul la imaginile lor nesimtite cu sectiile de vot goale din Diaspora. Multumesc stimabililor pentru compliment dar cred ca ati inteles gresit ideea de libertate de exprimare: aceasta nu iti ofera dreptul sa jignesti, sa agresezi si sa te pisi pe oricine nu va ofera voua satisfactie.

Dezbateam cu o prietena aroganta si tupeul acestor jurnalisti, imprumutate de la partidul pe care il sustin si ne intrebam daca ei chiar cred in jegurile pe care ni le ofera noua pe tava. Pentru ca nu poti sa nu te intrebi cum de jurnalisti de calitate, oameni inteligenti pot sustine cu atata convingere o realitate deformata cu care ajung sa se identifice si pe paginile lor de facebook sau blogurile personale. Pentru mine este mai mult decat evident ca acesti oameni au ajuns sa creada in propria lor realitate fabricata, pentru a scapa de disonanta cognitiva din mintea lor. Disonanta cognitiva este o stare de tensiune  psihica care apare cand o persoana se confrunta cu doua idei contradictorii din interiorul sau, tensiune care se cere a fi eliminata. De exemplu: daca tu minti de ingheti apele dar te consideri un om integru, cele doua aspecte vor produce o stare taaaaare neplacuta cu care iti va fi mai greu de trait, decat daca ai ajunge sa crezi in propriile tale minciuni. Ei, nu-i asa ca mintea noastra e tare smechera. Despre disonanta cognitiva a scris ieri (gand la gand cu bucurie) si Iulia Alexa si va las sa aprofundati mai bine in randurile scrise de ea

http://www.iulialexa.com/?p=3163

Tot  ce conteaza acum e sa mai pastram sentimentul acesta de comuniune, de empatie si respect  fata de semenii pentru care tara asta nu a facut mai nimic dar ei au stat ore intregi in frig, in picioare, pentru a ne oferi noua, cei de aici, o schimbare, senzatia de putere si libertate de decizie…pe mai departe: vigilenta.

Un targ de clipe trecute

images

Era ritual deja cunoscut de toti ai mei: in diminetile din weekend bunicul disparea, fara drept de apel, in targ. Ce naiba reprezenta targul asta, nu prea intelegeam, dar mi-l imaginam un fel de loc de intalnire al barbatilor asa cum fetele de varsta mea se strangeau pe cate un pres, bine delimitat de locul de joaca al baietilor, asezat cu grija pe scara de la iesirea ce dadea in spatele blocului. Acolo  ne insiram bogatiile feminine: care era mai norocoasa, cate vreo papusa Barbie cu sani si rochii de schimb. Altele, mai din teapa mea, ofereau tribut cate o papusa ruseasca, cu parul lung, impletit in jurul capului. Le insiram pe toate si le negociam zestrea, faceam schimb si le planuiam viitorul si fereasca-se Sfantul sa ne fi spurcat vreun baiat cu prezenta lui. Cam asa trebuie sa fi fost targul asta de weekend in viziunea mea de copil. Nah ca imi fu dat, dupa vreo 20 si ceva de ani sa descopar ca nu am fost departe de adevar. Se pare ca barbatul modern este inca atras de acest ritual iar eu am avut onoarea sa fiu invitata la un targ de vechituri intr-o dimineata de duminica. Prima senzatie? Nu stiam daca privirile pe care le atrageam erau de placere fata de silueta mea zvelta si tinuta wild sau de repros la adresa intruziunii mele pe un teritoriu in care vedeai cel mult o doamna in varsta, cu geaca de fas si permanent, mergand agale in spatele consortului in cautarea unor oale de sarmale sau o pubera plictisita, atarnata de mana tatalui care trebuia sa isi plateasca si el tributul pentru restul zilelelor in care nu isi facea altfel datoria parinteasca. A doua impresie: fascinatie fata de coloratura acestui loc. Ma simteam ca in podul bunicului, printre cutii, cufere si sertare in care stau inchise povesti de viata, spuse si nespuse, traite sau asteptate, uitate, aruncate sau pastrate. Vezi tu, in targul de vechituri povestile sunt spuse si ele de pe diferite nivele. Si aici oamenii sunt impartiti dupa statut: mai intai sunt cei care au loc de frunte la o taraba, in opozitie cu cei care isi insira marfa pe un cearsaf, direct pe asfalt, sau, putin mai norocosi, pe o capota. Apoi sunt “specialistii”, care vand o anumita categorie de marfa ( scule, ceasuri, unelte de pescuit, aparatura audio, aparate foto etc.) despre care stiu totul mai bine decat creatorii insisi, in opozitie cu cei care vand ce au avut prin casa, de la bibelouri, tablouri, papusi murdare si triste, cu doar un ochi care mai sta deschis, pana la carti, pantofi cu tocuri si varfuri ascutite, bani si chiar vibratoare. Da, mai, sa nu imi cred ochilor dar chiar era acolo, printre niste pesti de un albastru transparent (sa fi fost o metafora?), o pereche de manusi si un tablou….era el, de marime medie, discret, de un roz spalacit de vreme (si utilizare?). Oare sa fi fost negociabil pretul? Mai ca as fi intrebat dar imi era ca si-asa imi atrasesem destule priviri doar prin prezenta mea.

In targul de vechituri e psihologie pura, pe viu: iei contact cu oameni de toate tipurile, dornici de jocul negocierii a carui miza este, adesea, sentimentul puterii. Nu intamplator intalnesti mai mult barbati pe aici. Jocul are regulile lui, cum sa te imbraci, cum sa te adresezi, ce atitudine sa ai, pana cand si in ce situatii sa negociezi, cand sa te dai atotcunoscator si cand e cazul sa te faci ca nu stii despre ce iti vorbeste cel din fata ta. Cat despre obiectele vandute….ele au atatea povesti de spus. Poti sa stai sa le ghicesti singur sau sa dai o sansa omului care le vinde sa iti povesteasca despre istorii apuse, incarcate de emotie. Pentru ca asa facem toti…ne ancoram, in valurile timpului, emotiile si relatiile de lucruri palpabile care sa iti idea iluzia ca sunt inca prezente.

Doar o ştii….

10721150_851924144826110_1182558591_n

Pe Alina Manole nu te mulțumeşti să o asculți doar pe CD. Nu; ea trebuie integrată într-un context mai complex care să îți stimuleze simțurile într-un mod complet. Un context în care cei care vin să o asculte se simt uniți de un secret pe care toți şi-l asumă şi care va rămâne doar între ei, printr-un consens tacit. Cântecele Alinei sunt cu şi despre romantism şi sensibilitate, ironie, profunzime, pitici, vulnerabilități, uman şi, partea mea favorită, o frivolitate care ne caracterizează, într-o oarecare măsură, pe fiecare. O frivolitate asumată,  plăcută, acceptată şi care-şi are locul ei.

Alina nu doar are o voce de vis ci şi scrie versuri într-un mod în care te face să o iubeşti pe ea, şi nu ştiu cum naiba, să te împaci mai bine cu tine.

10715865_851923888159469_1885031474_n

–  Alina, eu am auzit de tine prima oară ascultându-i pe cei de la Țapinarii, alături de care ai cantat la o aniversare, despre săruturi indecente. Mi-ai plăcut tare mult şi am început să te caut….mai întâi pe internet unde am dat de “luna ta patrată” de care m-am îndrăgostit definitiv. La tine la concert am venit prima dată chiar de ziua mea de naştere, a doua zi după ziua ta de naştere şi am considerat-o una dintre cele mai plăcute aniversări. M-au impresionat, pe lângă talentul tău de care eram deja convinsă, atmosfera caldă pe care o creezi, gija la detalii şi modul în care interacționezi cu publicul şi reuşeşti să legi o relație nu doar între tine şi noi ci şi între noi. Sunt sigură că ai mai fost întrebată şi, deşi sunt dornică de a evita tiparele, nu mă pot abține să nu iți cer explicații pentru un fenomen de care sunt fascinată: cum se face că, deşi nu apari nici pe Zu Tv nici la Kiss FM,  biletele la tine la concert se vând în maxim 3 săptămâni şi apar presiuni asupra ta să mai dai încă un concert şi pentru cei mai lenți?

Alina Manole:  Nu ştiu. Eu îi aştept pe fiecare, cuminte, în locul meu de pe scenă. Aşa că cel mai bine e să-i întrebi pe cei care cumpără bilete. Stai! Pot să îți întorc întrebarea! De ce cumperi tu bilet la concertele mele? 🙂 Ai venit deja de câteva ori…!

– Pentru că mi-a fost suficient să te ascult o singură dată ca să mă las fermecată de cântecele tale 🙂 Şi pentru că, aşa cum ziceam mai sus, ai un dar de a-i ajuta pe cei care te ascultă, să se regăsească pe ei înşişi. Şi asta îți oferă un sentiment aparte! Ai darul de a vorbi despre aspecte din noi toți pe care ne ferim, adesea, să le recunoaştem, dar tu o faci cu atâta şarm şi eleganță încât pui lucrurile într-o lumină cu totul diferită. Când plec de la concertele tale…îmi dau voie să fiu! De ce îți saluți publicul cu “bună seara, păcătoşilor?”

Alina Manole:  Nu cred că există adult care să nu fi înşelat sau mințit vreodată. Problema e că nu putem recunoaşte asta în gura mare. Atunci uite-mă… vin eu şi povestesc pe bune. Şi fără agonie, fără dramă. Pur şi simplu. Ca despre aer. Sau despre zmee. Le dau voie celor din fața mea să fie cum sunt de fapt. Cu marile adevăruri ascunse (aproape) de toată lumea. Să nu se înțeleagă greşit…îmi plac excepțiile, le caut. Mă bucur când le găsesc, când vin la mine oameni care spun “Ne iubim complet, definitiv”. Să le raspund “Încă”? 🙂 Nu, mă bucur de momentul lor frumos şi le doresc în gând să țină. Cât despre salut…îl întelege fiecare în propria cheie. Unii consideră că păcătos=amant, alții simt că păcătos =iubire.

– Prin versurile tale creezi un mister extrem de atractiv în jurul tău. Câtă legătură au ele cu viața ta?

Alina Manole: Sunt ceea ce sunt şi nu am ajuns aşa din întâmplare. Pe scenă spun poveşti reale. Sunt şi eu în unele dintre ele dar, acolo, la concerte, nu contez eu ci fiecare în parte dintre cei care vin să mă asculte. Fiecare e în lumea lui, cu gândurile lui, cu inima sa, cu istoria lui emoțională.  Eu doar le cânt.

– Pentru că nu îmi pot ieşi complet din rolul meu de psiholog, sunt curioasă să aflu cât de terapeutic este pentru tine să scrii sau/şi să cânți?

Alina Manole:  Fără scris şi muzică nu aş putea să respir. Am încercat. Nu mi-a ieşit.

– Ştiu că una din marile tale plăceri este cititul. Mi te imaginez stând în cămaşa cea albă în care apari în poza de pe ultimul tău album, cu o pereche de şosete călduroase şi lungi, lăsate în jos a la Kim Besigner în 9 săptămâni jumate, tolănită pe o canapea, cu o carte într-o mână şi cu o cană de ciocolată caldă în cealaltă, cu  pisica ta pufoasă la picioare. Sau poate e doar o proiecție a propriilor mele plăceri pe care o fac pe tine. Zi-mi care e una din cărțile sau autorii tăi preferați!

Alina Manole:  Uau! Ce imagine romanțată! 🙂 Modificăm un pic cadrul: beau un ceai sau un pahar cu vin, unul singur, savurat pe îndelete. Fumez. Uneori mă ridic brusc de pe canapea şi fac ture prin casă. Depinde de carte. Alteori scot ochii dintre pagini şi mă uit în gol. Înspre mințile mele 🙂 Se întâmplă să stau şi în halat, şi în tricou, nu doar în cămaşa aia de care spui 🙂 Motanul e pe undeva prin apropiere tot timpul, aşa e ! Eleganța ariciului – Muriel Barbery

– Alina, pe principiul “dă mai departe”, vorbeşte-mi despre o persoană creativă, talentată, un român care nu se teme sau care nu poate să nu iasă din tipare.

Alina Manole:  Nu aş şti să aleg dintre prietenii mei. Nu pot. Lista e frumoasă şi lungă.

Despre concertele Alinei poți afla mai multe de pe site-ul ei: www.alinamanole.ro

Poti să o cunoşti mai bine citindu-i blogul http://blog.alinamanole.ro/ şi mergănd la concertele ei.